De fiecare dată când ne gândim la Paști, semnificația care ne răsare în minte este legată de Învierea Mântuitorului Hristos. Însă nu mulți dintre noi știu care sunt istoria și semnificația Paștilor, când a fost celebrat pentru prima dată și de ce ortodocșii îl serbează într-altă zi decât catolicii.
Cuprins
Istoria Paștelui și cum a trecut Pesah în tradiția creștină
Sărbătoarea Paștelui are rădăcini precreștine, fiind la origine o sărbătoare evreiască numită Pesah. Cuvântul pesah înseamnă trecere, iar evreii celebrează în cadrul ei ieșirea lor din robia egipteană, trecerea prin Marea Roșie a fiilor lui Israel conduși de Moise și cei 40 de ani de peregrinări prin deșert, trecere care are semnificația unei eliberări. Pesah are loc anual în perioada 15-21 a lunii nisan, lună ce marca începutul anului ecleziastic ebraic în antichitate. Un obicei specific sărbătorii este că în timpul ei nu se consumă pâine și nici produse dospite.
Dumnezeu a înlesnit prin intervenții directe și decisive această eliberare, printre altele trimițând un înger al morții care a ucis toți fiii întâi născuți ai egiptenilor. Însă ușile caselor evreilor fuseseră stropite în prealabil cu sângele proaspăt al unui miel jertfit și astfel, îngerul morții a știut să le ocolească.
„Domnul le-a vorbit lui Moise și lui Aaron în țara Egiptului și le-a zis să le spună celor din neamul lui Israel să sacrifice un miel :
Exodul 12:7
și, cu sângele lui, și să ungă amândoi ușorii ușii și pragul de sus al caselor unde îl vor mînca.”[1]
Dumnezeu anunță poporul lui Israel, în țara robiei, Egiptul, că îl va elibera, spunând:
Exodul 12:11-12
“Cînd îl veți mînca, să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare, și toiagul în mînă; și să-l mîncați în grabă; căci sînt Paștele Domnului. În noaptea aceea, Eu voi trece prin țara Egiptului, și voi lovi pe toți întîii-născuți din țara Egiptului, dela oameni pînă la dobitoace; și voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul.”[2]
De aici și tradiția ce a devenit aproape literă de lege de a sacrifica miel în preajma sărbătorii Paștilor. Însă nu orice animal putea fi sacrificat, ci doar mielul cel mai gras, mielul lipsit de beteșuguri, mielul desăvârșit. Așa cum și Iisus, anticipând puțin, a fost întruchiparea desăvârșirii întocmai ca mielul de jertfă, reușind astfel prin neîntinare să curețe păcatele ancestrale ale lumii.
Sunt puține date care să ateste cu exactitate prima celebrare a Trecerii. Aceasta a avut loc, probabil, în anul 1400 î.Hr. Ani de-a rândul a fost celebrată de generații întregi de evrei ce au rememorat fuga din Egipt și eliberarea din sclavie. 1433 de ani mai târziu, în timpul unei astfel de Pesah, Iisus pătimește, moare și în mod miraculos, înviază. Odată cu moartea și Învierea Sa, dar și cu propovăduirea unor învățăminte diferite față de credințele de până atunci ale evreilor, ia naștere creștinismul. Suprapunerea celor două momente temporale, a determinat ca Pesah să treacă și în tradiția creștină.
Ebraicul Pesah s-a transformat în latinescul Paschae, în grecescul pasca, termen care a trecut și în limba română reprezentând inițial azima, acel amestec de făină cu apă copt pe piatră încinsă, ce nu avea nimic dospit sau fermentat. Tot din rădăcina aramaică pesah a derivat denumirea românească Paști, ce semnifică pe lângă sărbătoarea în sine și anafura sfințită pe care preoții o împart credincioșilor în Duminica Învierii.
Însă înafară de denumirea comună a sărbătorii, nu există prea multe asemănări între Paștile evreiesc și Paștile creștine. Evreii sărbătoresc eliberarea din sclavie și obținerea libertății ca neam, creștinii celebrează viața și înfrângerea morții prin Înviere. Poate singurul element comun, mielul de jertfă, capătă valențe simbolice în creștinism fiind transfigurarea Mântuitorului Hristos – Mielul lui Dumnezeu ce își dă viața pentru spălarea păcatelor celor care cred în El. Printr-un transfer de sens la nivel ontologic, pâinea și vinul împărțite la Cina cea de Taină devin Trupul și Sângele Mântuitorului iar cei care Le consumă acceptă să primească dumnezeirea.
Când este Paștele
Vorbind despre cele două sărbători ce ajung să se confunde în negura vremurilor, constatăm că diferențe există nu doar între evrei și creștini, ci și că însăși sărbătoarea în sine a suferit numeroase transformări, atât din punct de vedere al semnificației, cât și a zilelor în care era sărbătorită. Astfel, primii creștini numeau Paști, Joia Mare, Joia dinaintea Învierii Mântuitorului, zi în care avusese loc Cina cea de Taină, atunci când Iisus anticipează evenimentele ce vor urma și îi anunță pe apostoli că unul dintre ei urmează să-l trădeze.
Treptat, denumirea nu s-a rezumat la a defini doar cina comemorativă, ci s-a extins la întreaga perioadă a sărbătorilor. Însă tot existau mai multe sărbători cu același nume: Paștile Crucii, eveniment ce comemora Patimile lui Hristos și Paștile Învierii – celebrare a trecerii de la moarte la viață. Treptat însă, comemorarea Cinei celei de Taină s-a estompat ca importanță, fiind prăznuită în bisericile creștine de pretudindeni în Joia Mare din Săptămâna Patimilor.
Însă nici în privința datei sărbătorii nu a existat o unitate, o evoluție înregistrându-se și în acest sens. Și acest lucru avea drept cauză faptul că Biserica de la începuturi era foarte divizată. Astfel, creștinii din Egipt, Grecia și vestul Europei comemorau patimile și moartea Mântuitorului vinerea, în timp ce duminica avea loc Învierea, după cum s-a păstrat până astăzi. În schimb, creștinii din Siria și Asia Mică țineau sărbătoarea la anumite date fixe preluate din calendarul evreiesc (14 și 16 aprilie), indiferent de ziua în care picau aceste date, chiar dacă se nimerea să fie luni, marți sau vineri.
În secolul al II-lea toate aceste discrepanțe au determinat tensiuni și uneori, adevărate rupturi între biserici. Era nevoie de unitate și primul vizionar care a înțeles acest lucru a fost împăratul roman Constantin cel Mare, cel care a dus o politică profund reformatoare, atât din punct de vedere militar și economic, cât și religios. În anul 325 d.Hr. el a inițiat primul Sinod ecumenic la Niceea acolo unde s-au pus bazele canonice și dogmatice ale creștinismului. Tot aici s-a hotărât ca data Paștelui să fie stabilită exclusiv într-o zi de duminică, fiind prima duminică ce urmează lunii pline de după echinocțiul de primăvară ce are loc în general pe 21 martie. Această modalitate de calcul a datei când se sărbătoreștele Paștele este preluată, de asemenea, de la evrei.
Dacă data echinocțiului rămâne în fiecare an aceeași, pe 21 martie, ziua în care este lună plină se schimbă însă anual. Aceasta este și cauza variației într-un interval de 35 de zile a datei când “pică” Paștele, între 22 martie și 25 aprilie.
Paște ortodox și Paștele catolicilor – cum se calculează data
Și totuși doar rareori catolicii și ortodocșii sărbătoresc Paștele pe aceeași dată. Dacă anterior am explicat cum este stabilită, în general, data sărbătorii, foarte mulți credincioși creștini se întreabă de ce datele celor două sărbători ajung să varieze atât de mult.
Până în 1582 s-a utilizat calendarul iulian, al romanilor, primul calendar al omenirii. Acesta era un calendar solar adoptat de împăratul roman Iulius Cezar în 46. î.Hr. și elaborat de astonomul egiptean Sosigenes, cel care a și încercat să evalueze cât mai corect lungimea anului solar. Însă calculele sale au dat greș, supraevaluând lungimea anului solar cu aproximativ 11 minute. O nimica toata, ați zice, la prima vedere, însă acest lucru presupunea pierderea unei zile odată la 128 de ani. Însă pe măsură ce secolele au trecut, calendarul și anul solar au devenit tot mai desincronizate. În secolul al XVI-lea, echinocțiul de primăvară a căzut pe 11 martie influențând totodată și data sărbătorilor.
Drept urmare, Papa Grigore al XIII-lea a înțeles că este neapărată nevoie de o reformă a calendarului. Astfel, a convocat un grup de astronomi care să propună o corecție a calendarului, hotărând ca în trei din fiecare patru ani seculari nu va mai fi nici un an bisect. Noul calendar a fost cunoscut drept calendarul gregorian și a fost adoptat în 1582 de către majoritatea lumii creștine. Însă pe lângă reforma calendarului, Papa Grigorie a încercat să impună lumii creștine și o serie de “inovații teologice” așa cum erau purgatoriul sau vânzarea indulgențelor, lucruri inacceptabile pentru Biserica Ortodoxă, devenită autonomă după Marea Schismă din 1054.
În plus de asta, corecția calendarului propusă de Papa Grigorie al XIII-lea ar fi presupus și suprapunerea Paștelui evreiesc – Pesah – cu el ortodox, lucru care ar fi fost împotriva textelor sfinte adoptate de ortodocși. Astfel că Biserica Ortodoxă a refuzat să adopte calendarul gregorian și a continuat să calculeze sărbătorile după cel iulian, considerat calendarul vechi.
Din 1924 până în 1927 Biserica Ortodoxă Română a încercat să adopte calendarul gregorian pentru a calcula sărbătorile, însă existau numeroase alte biserici ortodoxe europene care utilizau calendarul vechi. Pentru a rezolva această discrepanță, s-a hotărât să se respecte calendarul gregorian în tot ceea ce însemna demers “civil”, iar pentru evenimentele religioase să fie utilizat tot calendarul iulian.
Cu alte cuvinte, catolicii stabilesc Paștele în funcție de calendarul gregorian, în timp ce ortodocșii îl calculează după calendarul iulian (“pe rit vechi”), alegând apoi data corespunzătoare calendarului nou. Așa se explică datele diferite ale Paștelui la creștini ortodocși și catolici.
Semnificația Paștelui
Dincolo de divergențele legate de caldendarul adoptat pentru a stabili data sărbătorii, esența Paștelui celebrat de orice creștin rămâne Învierea Mântuitorului Hristos, ce a avut loc în a treia zi după Scripturi.
Astfel, la doar câteva zile de la intrarea în Ierusalim a Mântuitorului, eveniment pe care creștinii îl celebrează în Duminica Floriilor, Iisus a fost aruncat în temniță, judecat în grabă, răstignit pe cruce și a murit apoi pe dealul Golgotei. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe parcursul unei singure săptămâni, Săptămâna Patimilor, fiecare zi a acestei ultime săptămâni a Postului Mare, având o însemnătate aparte.
Dacă în Vinerea Mare, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă, Iisus moare pe cruce după cum a prezis de mai multe ori apostolilor Săi, tot astfel, a treia zi se petrece minunea Învierii, minunea supremă a creștinătății. Femeile purtătoare de mir ce au venit la mormântul Lui l-au găsit gol ca un simbol al revenirii la viață.
La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. 2 Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ, căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea. 3 Înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. 4 Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi. 5 Dar îngerul a luat cuvântul şi a zis femeilor: „Nu vă temeţi, căci ştiu că voi căutaţi pe Iisus, care a fost răstignit. 6 Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul 7 şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.
Matei, 28
Patima, moartea pe cruce și Învierea lui Hristos reprezintă biruința vieții asupra morții, triumful neprihănirii asupra păcatului, sacrificiul suprem pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Sărbătoarea sărbătorilor. Praznicul praznicelor. Cea mai veche sărbătoare creștină. O primenire a sufletului fiecărui om care crede în El.
